Ziua, o clepsidra mult prea mica

Încep prin a spune ca mi as dori ca ziua sa aiba 30 de ore. Poate ca in acest caz as avea timp sa le fac pe toate.

Opt ore as munci,  doua ore mi le as pierde pe drum, sase ore as merge la facultate, doua  mi le as petrece cu prietenii, trei impreuna cu persoana iubita. Restul as vrea sa mi le aloc somnului, dezvoltarii mele ca persoana si poate familiei.

Nu mai spun ca poate ar trebui sa ma mai gandesc sa citesc o carte, sa ma uit la un film, la un spectacol, sa merg la patinuar, poate intr-un club etc….

Dar ziua are decat 24 de ore…:(

Astfel trebuie sa incepi sa faci sacrificii.

Te gandesti ca poate nu e nevoie sa te duci in fiecare zi la facultate (nu de alta dar fara munca nu se poate) sau sa iti vezi prieteni, iubita, sau sa mai inveti si tu ceva care chiar poate iti place…

Astfel ajungi sa renunti la ceva…Care e primul lucru la care ar trebui sa renunti?

Lenea, oare ea e?

Ma intreb cateodata: oare apreciez cu adevarat ceea ce am? Sau..cand sunt nemultumit, fac pe prostu’ sau am dreptate?

Ma gandesc destul de des ca in momentul asta am niste „sanse” de care nu profit la maxim. Ma gandesc ca am ocazia sa fac unele lucruri pe care altii nu le pot inca face..si nu folosesc avantajul asta in folosul meu.

Visam in timpul liceului sa ajung sa studiez la facultatea la care sunt acum (nu la aceeasi sectie, dar e oarecum ok si aici :)) . Ok, am intrat, admiterea nu e usoara, am ajuns in anul III. Pot sa zic ca am avut parte de profesori buni, unii dintre ei au fost chiar geniali…dar am folosit asta in folosul meu? Nu prea! Am ajuns in an terminal, un foarte mic procent din materia predata s-a lipit de mine. Si acum vine intrebarea: de ce oare?

Un alt exemplu ar fi jobul 🙂 In momentul in care am inceput sa lucrez la radio, cred ca 60% din cunoscutii mei mi-au zis: „Frate ce tare! Ba…mai sunt locuri libere acolo? Daca da, sa pui o vorba buna si pentru mine!” Sunt momente in care stau si ma gandesc ca nu folosesc 100%  din posibilitatile ce-mi sunt oferite de jobul asta, si asta cred ca e valabil si pentru celelalte locuri de munca pe care le-am avut (am avut sansa sa lucrez in companii de la care chiar aveai ce sa inveti). Acum vine din nou intrebarea: de ce oare?

Sunt momente in care in mintea mea apar tot felul de nemultumiri. Nu stiu cat de justificate sunt, si nu stiu cata importanta ar trebui sa le acord. Si stau si ma gandesc dupa ce ma calmez, oare nu ma folosesc de chestia asta ca un pretext pentru a-mi justifica lenea? Sau nu e vorba de lene? Poate ca nemultumirile mele au o baza solida…

Hai c-o dau in diverse..ma duc sa beau suc!